Imaginary Heroes reuneşte o distribuţie excelentă pentru o producţie la graniţa dintre filmul comercial şi filmul de artă, despre o familie care abia realizează cât de disfuncţională este atunci când o dramă de proporţii loveşte din senin.
Sursa: fanpix.net
Sigourney Weaver demonstrează că nu este limitată la rolurile de acţiune care au făcut-o celebră, fiind aici excelentă în rolul mamei debusolate, oscilând între responsabilităţile faţă de copii şi frustrările vieţii de adult. Jeff Daniels, şi el un actor care a reuşit să evite aşa-zisul typecasting, joacă aici rolul tatălui, o prezenţă întunecată în fundalul dramei de familie. Rolurile copiilor aparţin lui Emile Hirsch şi Michelle Williams, doi actori care de-a lungul carierei, în ciuda vârstei, au ştiut sa îşi aleagă şi roluri comerciale, dar şi partituri complexe în filme cu succes limitat de box office, dar cu mare succes la critică şi publicul avizat (vezi Into the Wild, în cazul lui Emile Hirsch, sau Wendy and Lucy, pentru Michelle Williams).
Albert (Jason Schwartzman), un tânăr pasionat de poezie şi de protecţia mediului, decide să îşi rezolve dilemele filozofice apelând la un cuplu de detectivi existenţiali (Lili Tomlin şi Dustin Hoffman). Aceştia, odată angajaţi, încep să îl urmărească clientul peste tot, inclusiv la bucătărie, baie şi la locul de muncă, unde un conflict mocneşte între gruparea pro-mediu şi managerul ambiţios (Jude Law) al unei corporaţii consumeriste.
În cursul luptelor sale cotidiene, Albert cunoaşte un pompier care are aceleaşi dileme filozofice: Tommy (Mark Wahlberg), care, însă, este adeptul unei alte filozofii existenţiale, propovăduită de o autoare franceză misterioasă (Isabelle Huppert). Prezenţa acesteia în oraş îi produce lui Albert câteva revelaţii de natură nu doar filozofică, ci şi sexuală, în vreme ce un supermodel al firmei Huckabee’s (Naomi Watts) se îndrăgosteşte nu doar de Tommy, ci şi de anti-consumerismul predicat de el.
Conflictul pragmatic dintre managementul firmei Huckabee’s şi gruparea pro-mediu îşi are replica, într-o altă dimensiune, în conflictul dintre cele două filozofii existenţiale, cea a cuplului de detectivi şi cea a misterioasei franţuzoaice. Care e adevărul: toate lucrurile sunt interconectate sau toate lucrurile există independent? Totul contează sau nimic nu contează?
Dacă vi se pare că subiectul filmului, întrebările puse şi răspunsurile oferite sunt vagi, bizare, haotice, comice – asta e şi ideea. Regizorul David O. Russell (Flirting with Disaster, Three Kings) a creat o comedie în care câteva nume de calibru ale cinematografiei contemporane îşi “ies din piele” şi se autoparodiază cu mare vervă, şi în care nici personajele, nici cele mai serioase întrebări puse de acestea nu scapă de ridicol şi şarja comică.
Unul dintre filmele sale, însă, acoperă toate aceste registre dintr-o singură lovitură: Magnolia, a cărui distribuţie este din start impresionantă: Tom Cruise, Philip Seymour Hoffman, Julianne Moore, John C. Reilly, William H. Macy etc. sunt adunaţi laolaltă într-un “tablou” impresionant. Dincolo de nume, însă, Magnolia e un film profund şi răscolitor, o dramă despre lumea modernă, în care oamenii sunt deconectaţi şi străini nu doar unii faţă de ceilalţi, dar şi faţă de sine. Un bărbat care află că e pe moarte, dar nu poate compensa anii de nepăsare; un poliţist care găseşte resursele pentru a ajuta o femeie disperată; un fiu care nu vrea să îşi amintească de unde a plecat; o soţie descoperă, cu surprindere şi durere, că îşi iubeşte soţul; un asistent medical nu doar îşi îngrijeşte, ci îşi înţelege pacientul…
Magnolia e un film de referinţă; momente din el au intrat în istoria cinematografiei moderne (vocile actorilor reunite într-un cântec emoţionant, ploaia cu broaşte, interviul în care Tom Cruise e confruntat cu un trecut pe care nu îl mai acceptă). Însă privit ca un tot, el e un tablou emoţionant al felului în care coincidenţe stranii se înnoadă pentru a arăta unor oameni nefericiţi că puterea de a ierta şi de a iubi le poate rescrie viaţa.
Pentru regizorul american Richard Linklater, Before Sunrise a reprezentat confirmarea talentului dovedit cu Slacker, un favorit al circuitului indie de la începutul anilor ‘90, şi intrarea în prima scenă a cinematografiei internaţionale. Povestea, scrisă în colaborare cu Kim Krizan (cu care Linklater a scris şi Slacker, Dazed and Confused şi Before Sunset), a devenit un clasic al filmelor romantice contemporane, tocmai pentru că evită locurile comune, clişeele şi romanţiozitatea ieftină.
Cei doi protagonişti, Jesse (Ethan Hawke) şi Celine (Julie Delpy), decid să coboare din trenul în care s-au cunoscut şi să îşi petreacă seara şi noaptea pe străzile Vienei, vorbind despre totul şi nimic în mod deosebit – pe rând cinici, îndrăzneţi, timizi, plini de idealuri, revoltaţi sau plini de speranţă, ca orice tineri aflaţi la începutul vieţii adulte. Dialogurile lor, extrem de realiste, curg firesc, iar regizorul păstrează camera aproape de ei chiar şi când lucrurile despre care se vorbeşte par a fi neimportante, pentru că fiecare gest construieşte o relaţie a cărei greutate devine evidentă abia atunci când cei doi sunt “rechemaţi” la existenţa anterioară.
Regizat de Ang Lee şi adaptat după un roman de Rick Moody, The Ice Storm spune povestea a două familii dintr-un orăşel american oarecare, ironic numit New Canaan, în anii ‘70. Cuplul central, format din Kevin Kline şi Joan Allen, e apăsat de diverse frustrări care îl aruncă pe el în braţele vecinei (Sigourney Weaver), ]ntr-o aventură “secretă” pe care toată lumea ajunge să o cunoască, iar pe ea o transformă într-o femeie în pragul disperării.
În acest timp, fiul lor, Paul (Tobey Maguire), e atras de o colegă care îl ignoră (Katie Holmes), sora lui (Christina Ricci) flirtează cu fiul cel mare al familiei vecine (Elijah Wood); o petrecere de swingers din aparent conservatorul orăşel ameninţă echilibrul şi asa fragil al celor două cupluri – şi toate astea, în timp ce afară se pregăteşte o violentă furtună de gheaţă, care va tranşa în mod tragic drama personajelor principale.
Regizorul britanic Stephen Daldry e, probabil, adeptul dictonului “puţin, dar bun”. Lung-metrajele sale, în număr de trei, au devenit puncte de referinţă ale cinema-ului contemporan, începând cu Billy Elliot, nominalizat la trei Oscaruri, continuând cu The Hours, care i-a oferit lui Nicole Kidman rolul perfect pentru Oscar, şi până la recentul The Reader, care, din nou, a oferit actriţei din rolul principal partitura perfectă pentru un premiu al Academiei Americane.
Sursa: fanpix.net
Cu The Reader, o adaptare a romanului lui Bernhard Schlink, Daldry propune o temă de gândire extrem de dificilă pentru începutul secolului 21: vinovăţia. Atunci când un adolescent (David Kross) e sedus de o femeie matură (Kate Winslet), misterul de care e înconjurată aceasta – numele, trecutul şi singurătatea ei, amestecul de candoare şi senzualitate, şi mai ales plăcerea neobişnuită de a i se citi – nu împiedică o aventură pasională şi iraţională între cei doi. După dispariţia ei misterioasă, adolescentul devine student la Drept, unde, opt ani mai târziu, îşi reîntâlneşte marea iubire, acum acuzată la procesele postbelice ale naziştilor, în calitate de fost paznic în lagărul de la Auschwitz.
Oscilând între aventura celor doi, audierea de la tribunal şi viaţa tânărului devenit adult (în interpretarea lui Ralph Fiennes), filmul pune, de fapt, o întrebare delicată şi dificilă: cum trebuie judecaţi oamenii – după morală sau după legile timpului?
După Amores Perros si 21 Grams, regizorul mexican Alejandro Gonzalez Inarritu revine cu un alt film de referinţă al cinematografiei contemporane: Babel, patru drame intersectate în lumea globalizată a zilelor noastre.
În Maroc, un cioban care tocmai a cumpărat o puşcă pentru a ţine la distanţă şacalii dă arma pe mâna celor doi băieţi ai săi, dornici să experimenteze şi gata să facă gesturi radicale.
Sursa: fanpix.net
Tot acolo, un cuplu aflat în vacanţă pentru a-şi repara relaţia deteriorată e pus la un alt fel de încercare atunci când glonţul tras de unul dintre băieţi o loveşte în umăr pe femeie. Într-un sătuc sărac, murdar, fără acces la doctori sau medicamente, salvarea femeii devine gestul reparator prin care soţul poate încerca un nou început.
În Japonia, o adolescentă surdo-mută caută să treacă peste moartea mamei şi răceala tatălui, experimentând cu prietenii de vârsta ei şi încercând să seducă un poliţist.
În Statele Unite, bona mexicană a celor doi copii ai cuplului aflat în Maroc decide să plece împreună cu ei peste graniţă, la nunta fiului său, cu maşina unui nepot. Atunci când, la întoarcere, nepotul e cercetat la graniţă, se sperie şi fuge, abandonând bona şi copiii în mijlocul deşertului.
Beneficiind de jocul excelent al lui Brad Pitt, Cate Blanchett sau Gael Garcia Bernal, dar şi de contribuţia emoţionantă a unor neprofesionişti, poveştile devin piese ale unui puzzle ce oglindeşte conexiunile nevăzute ale lumii contemporane, în care devotamentul, teama, singurătatea sau simplele greşeli sunt aceleaşi în orice limbă.
Evening reuneşte un cast spectaculos pentru a spune povestea nu doar a unei femei, ci a unei familii şi a unei epoci apuse, în acelaşi timp. Aflată pe patul de moarte, Ann (Vanessa Redgrave) începe să povestească celor două fiice ale sale, Constance (Natasha Richardson, care, nu întâmplător, era fiica lui Redgrave în viaţa reală) şi Nina (Toni Colette), drama care avea să îi determine cursul vieţii în urmă cu jumătate de secol. Dincolo, însă, de povestea lui Ann, Evening spune povestea anilor ‘50, a unei epoci în care viaţa şi dragostea urmau tipare prestabilite, convenţii ce puteau fi rupte doar cu preţul unor uriaşe sacrificii. Claire Danes în rolul lui Ann cea din anii ‘50, alături de Hugh Dancy în rolul lui Buddy, sunt întruchiparea spiritelor independente pe care epoca în care trăiesc îi obligă să se conformeze pentru a supravieţui. Continuă citirea articolului »
Aici, Ryan, Keaton şi Kudrow joacă rolul unor surori, fiecare prinsă în propria carieră de succes, care sunt nevoite să facă loc, printre treburi, şi grijilor pentru tatăl lor grav bolnav. Faptul că bătrânul este cinic, afemeiat, cârcotaş şi neserios nu le împiedică pe fiicele sale să ajungă, într-un final, să descopere că inima tatălui lor (şi a lor, nu mai puţin) e la locul ei.
Pentru drama de război The Quiet American, adaptare a celebrului roman al lui Graham Greene, regizorul de origine australiană lasă elementele de thriller în planul doi, fără să abandoneze interesul pentru suspans şi poveste: aici, însă, elementul central este drama personajului, şi, prin aceasta, drama societăţii. Întruchipând un bătrân reporter britanic, Michael Caine (nominalizat la Oscar) joacă perfect drama ultimei iubiri a unei vieţi petrecută mereu pe margine, mereu martor la poveştile altora, niciodată personaj principal nici măcar în propria poveste. Momentul trezirii vine atunci când ajunge să rivalizeze cu un tânăr american (Brendan Fraser) pentru iubirea frumoasei vietnameze Phuong, amanta locală cu care a înlocuit o nevastă catolică absentă şi distantă. Provocat să ia decizii, să acţioneze, să iasă din periferia imaginii şi să se lase purtat în mijlocul unui război, al unei relaţii amoroase, al unei societăţi pe care o înţelege prea puţin, reporterul cinic şi obosit îşi descoperă resurse nebănuite de afecţiune, prietenie şi înţelegere pentru lumea din jur.
