Arhiva categoriei «CineStar»

It’s All About Love / Numai dragostea

luni, 8 februarie, 2010

Sursa: fanpix.com

Trei nume de categorie A se reunesc pentru această dramă neobişnuită. Regizorul danez Thomas Vinterberg este unul dintre fondatorii mişcării Dogme95 şi printre cei mai apreciaţi regizori independenţi ai ultimelor două decenii. Joaquin Phoenix, dublu nominalizat la Oscar, s-a remarcat în filme de succes precum Quills, Signs, Hotel Rwanda, Walk the Line sau recentul Two Lovers, iar Claire Danes a arătat o maturitate impresionantă în selectarea unor roluri grele şi extrem de variate, de la Little Women şi Romeo and Juliet la Les Miserables, şi de la Stage Beauty la Stardust. (Bonus: într-un rol secundar cu greutate apare şi Sean Penn)

Drama SF în care se întîlnesc aceste trei nume se desfăşoară în viitorul apropiat, ameninţat de schimbări climatice radicale, dar punctat de aceleaşi emoţii umane fundamentale. Scenariul extrem de complex şi neobişnuit, distribuţia, imaginea excelentă, viziunea regizorală sunt doar câteva dintre argumentele acestui film.

The Pianist / Pianistul

vineri, 5 februarie, 2010

Sursa: allmoviephoto.com

Cariera lui Roman Polanski (fiul unor evrei polonezi deportaţi într-un lagăr de concentrare, supravieţuitor al ghetourilor evreieşti unde mama sa avea să moară; el însuşi cu o viaţă ce ar merita probabil ecranizată) explică, într-un fel, atât decizia sa de a regiza The Pianist, cât şi tensiunea dramatică pe care o aduce acestei adaptări pentru marele ecran.

Bazat pe memoriile pianistului polonez Wladislaw Szpilman, filmul este o reflecţie asupra puterii de supravieţuire, şi, în cele din urmă, asupra a ceea ce constituie esenţa umană. În rolul lui Szpilman, pentru care Academia Americană de Film l-a răsplătit pe drept cu un Oscar, Adrien Brody traversează un registru impresionant de emoţii, de la simplitatea vieţii de la început la oroarea luptei pentru supravieţuire. În conjuncţie cu drama umilinţei perpetue, de la găsirea mâncării la obligaţia de a cânta pentru a-şi salva propria viaţă, Szpilman trăieşte şi sub ameninţarea de a-şi pierde muzica, cea care îl poate ridica deasupra suferinţelor imediate.

Polanski alege aici cruzimea imaginii în locul metaforei, lovitura directă în locul subtilităţii sentimentale. The Pianist e un film greu, dramatic, dar rămâne, fundamental, un spectacol al supravieţuirii omului şi speranţei.

My Blueberry Nights / Iubire cu gust de afine

miercuri, 3 februarie, 2010

Sursa: fanpix.com

O poveste spusă în stilul deja cunoscut al lui Kar Wai Wong, delicat, hipnotic şi plin de culoare, My Blueberry Nights beneficiază şi de contribuţia unor nume sonore. Jude Law şi Norah Jones – proprietarul unei cafenele şi clienta lui care pleacă în căutarea sensului vieţii – sunt magnetici în rolurile principale, iar o distribuţie secundară excelentă adaugă la meritele filmului. David Strathairn, Rachel Weisz şi Natalie Portman reprezintă personaje întâlnite de Elizabeth (Norah Jones) în călătoria ei prin Statelor Unite, prin intermediul cărora ea îşi redefineşte viaţa şi valorile. Însă Kar Wai Wong nu urmăreşte doar firul de “road movie” condus de Elizabeth; el este la fel de interesat de povestea celui care a rămas în urmă, Jeremy (Law), prizonier al propriei imaginaţii şi al aşteptărilor pe care şi le-a creat.

The Edge of Love / Triunghiul dragostei

marți, 2 februarie, 2010

Sursa: fanpix.com

Aparent centrat pe un episod romanţat din viaţa poetului Dylan Thomas, The Edge of Love este mai degrabă un film despre echilibrul precar dintre prietenie şi dragoste, despre sacrificii şi compromisuri.

După ce o întâlnire accidentală îi reuneşte pe Thomas şi iubita sa din copilărie, o relaţie tumultuoasă ia naştere în afara căsătoriei poetului cu o femeie puternică şi aventuroasă. Dar regizorul John Maybury nu este interesat de “acţiunea” în sine, de relaţia extramaritală şi dragostea dintre proscrişi, ci de felul în care fiecare dintre membrii acestui triunghi amoros evoluează sub influenţa acestor relaţii şi a războiului care bate la uşă. Nu doar Dylan Thomas, personaj pasional, amoral, radical, e schimbat: amanta (Keira Knightley) şi soţia (Sienna Miller) descoperă, treptat, limitele compromisurilor pe care sunt dispuse să le facă, limitele libertăţii pe care sunt gata să o îngăduie, şi puterea unei prietenii neaşteptate.

I’m not there / Noi suntem Bob Dylan

marți, 2 februarie, 2010

Sursa: allmoviephoto.com

Nu trebuie să fiţi fani Bob Dylan (deşi ajută) pentru a vă bucura de acest film. În viziunea îndrăzneaţă a lui Todd Haynes, artistul – nenumit – este compus din fragmente disparate şi uneori contradictorii. Arta lui e situată în afara convenţiilor sociale, politice, temporale: Dylan, văzut ca artistul prin excelenţă, poate fi bărbat, femeie, alb, negru, cowboy de secol 19, boem newyorkez, creştin sau libertarian. Importantă este fervoarea cu care îşi menţine întotdeauna independenţa şi cu care se dedică crezurilor sale.

În rolurile lui Dylan (văzut ca poet, actor, cântăreţ pop sau rock, cowboy) apar câteva nume de prim rang ale filmului contemporan, de la Christian Bale la Richard Gere, de la Ben Whishaw la Heath Ledger; dar probabil definitoriu pentru succesul acestui film-experiment este jocul lui Cate Blanchett, într-o partitură care unifică viziunea artistică a cantautorului. Michelle Williams, Charlotte Gainsbourg sau Julianne Moore întregesc o distribuţie excelentă, prin care personalitatea lui Dylan transcende epoca şi prezenţa sa fizică.

White Oleander / Dragoste otrăvitoare

marți, 2 februarie, 2010

Sursa: fanpix.com

Alison Lohman, Michelle Pfeiffer, Renee Zellweger şi Robin Wright Penn, toate în unele dintre cele mai bune roluri ale carierei, sunt doar câteva dintre motivele pentru care White Oleander merită văzut. Dincolo de jocul excelent, însă, filmul este şi o poveste emoţionantă despre modul în care creştem în umbra celor din jur – părinţi, profesori, prieteni – şi despre felul în care reuşim să fim noi înşine între atâtea influenţe.

În rolul puştoaicei a cărei mamă e închisă pentru o crimă pasională, Alison Lohman (cunoscută publicului şi din Big Fish, Things We Lost in the Fire sau Drag Me to Hell, aici la primul rol important) traversează o gamă extrem de variată de experienţe şi emoţii, de la religie la sex şi de la droguri la dragoste, mereu în umbra mamei. Aceasta, jucată excelent de Michelle Pfeiffer, porneşte prin a fi părintele care îşi îndrumă copilul, învăţând-o să fie independentă şi puternică, dar pe parcurs, înţelegând experienţele fiicei, este ea însăşi nevoită să îşi regândească viaţa şi opţiunile sentimentale.

Candy

marți, 2 februarie, 2010

Sursa: fanpop.com

S-au făcut multe filme despre droguri şi dependenţi, dar puţine au încărcătura emoţională şi realismul lui Candy. Acest produs australian 100%, care ne reaminteşte că şi Heath Ledger, şi Geoffrey Rush vin din “the land down under”, e romantic şi tragic în acelaşi timp, evitând lecţiile moralizatoare care adesea viciază filmele despre acest subiect. Candy nu are nevoie să moralizeze: această poveste crudă a unui cuplu dependent de heroină nu maschează nici perioada iniţială de beatitudine, nici tragismul declinului.

În rolul celor doi îndrăgostiţi, Heath Ledger şi Abbie Cornish traversează excelent spaţiul dintre fericire extremă a primelor luni şi imposibilitatea de a reveni la o viaţă normală şi de a recupera puritatea şi simplitatea începutului. Distribuţia secundară este de asemenea foarte reuşită, reflectând modul în care victimele adicţiei reuşesc să traverseze filtrele familiei şi cunoscuţilor, şi modul în care dependenţa, în absenţa unor prieteni sau unei conştiinţe responsabile, poate traversa pragul dincolo de care nu mai există întoarcere.

Good Night, and Good Luck / Noapte bună şi noroc

marți, 2 februarie, 2010

În Statele Unite, anii ‘50 au reprezentat o perioadă neagră din punct de vedere politic. Contextul internaţional postbelic crease o atmosferă de suspiciune şi teamă, pe care câţiva “actori” ai scenei politice au ştiut să o speculeze pentru a promova simpatiile şi antipatiile personale şi pentru a răspândi teroarea în rândul publicului.

Sursa: nytimes.com

Good Night, and Good Luck se foloseşte de povestea senatorului Joseph McCarthy, care a creat o isterie de masă pretinzând că guvernul american şi instituţiile publice sunt controlate de agenţi comunişti infiltraţi, pentru a spune, de fapt, povestea celor care îndrăznesc să ridice vocea în faţa nedreptăţilor, chiar şi când acestea sunt susţinute de forţa maselor sau autorităţilor.

Cu o distribuţie remarcabilă (David Strathairn, George Clooney, Robert Downey Jr., Patricia Clarkson etc.), filmul lui George Clooney e convingător şi subtil în acelaşi timp. “Eroul”, Edward R. Murrow, este fundamental doar un jurnalist care decide să îşi facă datoria fără să se lase influenţat de gesturile şi retorica grandioasă a mccarthyiştilor, de ameninţări şi riscuri: “We will not walk in fear of one another”, motto-ul acestui film, e de fapt o pledoarie pentru curajul de a-ţi susţine părerea acolo unde nu doar autorităţile, ci şi publicul greşesc.

Les Invasions Barbares / Invaziile barbare

miercuri, 27 ianuarie, 2010

Sursa: cinemovies.fr

Cinematograful canadian nu e foarte cunoscut publicului larg, deşi unii dintre regizorii canadieni „transferaţi” la Hollywood au căpătat renume pe cont propriu: James Cameron (Terminator, Titanic, Avatar), David Cronenberg (Crash, A History of Violence, Eastern Promises), Jason Reitman (Thank You for Smoking, Juno, Up in the Air) etc. Odată cu Les Invasions Barbares, câştigător a numeroase premii internaţionale (printre multe altele, Cesar, Cannes şi un Oscar pentru film străin), Canada a reamintit lumii cinematografice că există.

Filmul lui Denys Arcand este greu de definit: oscilând între comedie şi dramă, povestea îl are în centru pe Remy (Remy Girard), un bărbat aflat pe patul de moarte într-un spital din Quebec. Pornind de la cancerul lui Remy, filmul nu se dă în lături de la a discuta, în prim-plan sau doar tangenţial, subiecte dificile, de la starea sistemului sanitar contemporan şi eutanasie, la datoria filială, relaţiile între copii şi părinţi, înstrăinarea cuplurilor, teama de moarte sau eşecul ideologiilor anilor ‘60. Cu toate acestea, Les Invasions Barbares nu este un film tezist: punctul principal de interes rămâne omul în faţa morţii, în momentul de reevaluare a trecutului, a iubirilor şi crezurilor care l-au definit.

House of Sand and Fog / Casa de nisip şi ceaţă

miercuri, 27 ianuarie, 2010

Sursa: about.com

“Perhaps you did not come here to live like a Gypsy, but I did not come here to work like an Arab… to be treated like an Arab.” Ironia din spatele acestei fraze rostită de un iranian cuprinde întreaga durere a dislocării culturale şi materiale pe care House of Sand and Fog o aduce în prim plan. Povestea unei femei (Jennifer Connelly) care îşi dă seama că viaţa ei se prăbuşeşte şi că nu poate face nimic pentru a se salva se suprapune peste povestea unei familii de imigranţi iranieni, care descoperă că ţara tuturor posibilităţilor e, de fapt, un inamic inasimilabil, împotriva căruia nu poţi câştiga nici o bătălie.

În rolul soţiei abandonate care descoperă că îşi va pierde nu doar căsnicia, ci şi casa pentru care tatăl ei a muncit o viaţă, Jennifer Connelly arată că a meritat pe deplin Oscarul câştigat în 2002 pentru rolul din A Beautiful Mind. Tragică fără a deveni patetică, vulnerabilă fără a fi iritantă, Connelly reprezintă contrapartida perfectă pentru personajul întruchipat de Ben Kingsely.

Kingsley însuşi, şi el câştigător al unui Oscar pentru Gandhi şi considerat unul dintre cei mai versatili actori ai generaţiei sale, este – previzibil – excelent în rolul colonelului Behrani, captiv între condiţia de imigrant şi speranţele contradictorii pe care le păstrează: că lumea nouă va putea să îl accepte şi să îl integreze, dar în acelaşi timp că îi va permite să îşi păstreze identitatea.

Paradoxul poziţiei sale este subliniat de replica citată mai sus: neadaptaţi cultural şi supuşi ei înşişi discriminării etnice, membrii familiei Behrani judecă ei înşişi în exact aceleaşi stereotipii etnice (aici, privitoare la ţigani şi arabi) pe care le condamnă în jur.

Ţinând cont de siguranţa şi profunzimea viziunii lui Vadim Perelman, e greu de crezut că House of Sand and Fog este primul lung-metraj al regizorului de origine ucraineană. Aici, el joacă excelent cartea falsei opoziţii între cele două personaje principale: acolo unde Kathy e emoţională şi centrată pe sine, Behrani e echilibrat şi dedicat familiei şi tradiţiilor, singurul mod în care îşi poate imagina existenţa. Dar, între o tânără americancă îngenuncheată de dezamăgări şi incapacitatea de a-şi gestiona singură viaţa, şi un imigrant trecut de vârsta medie, care îşi păstrează demnitatea şi identitatea în ciuda dificultăţilor noii vieţi, spectatorul găseşte asemănări neaşteptate şi emoţionante.